Ce mă mai enervează

Cred că de mai bine de o săptămână tot promit un nou articol, dar de fiecare dată când am vrut să scriu parcă nu am avut cuvintele la mine. So here we go.

Sunt multe lucruri care mă enervează pe lumea asta, mai ales prostia şi ştiţi asta. Însă nu neapărat despre prostie aş vrea să vorbesc acum. Vă mai aduceţi aminte de articolul în care vă povesteam despre inteligentul care mă sunt cu număr privat la ora 5 dimineaţa astă vară?

Ei, tot de anonimi mă plafonez acum, doar că de aceia care dau comentarii pe siteuri/bloguri sub acest pseudonim. Înainte să-mi fac blogul, mi-am făcut temele şi i-am citit articolele lui Zoso despre erorile comune în blogosfera românească (sunt 5 părţi). Cu siguranţă şi la mine mai sunt erori, nu contest, dar îmi aduc aminte că într-unul din articolele sale spunea să nu blocăm comentariile anonimilor: riscăm să pierdem jumătate dintre cititori, ceea ce este un alt lucru adevărat. Problema e că de la  o vreme tot primesc mesaje la articolele mele comentarii de la no-name-uri. 

Mă enervează ideea de ,,anonim"!

Nu m-ar deranja să vă semnaţi cu ,,Floarea", ,,Vasile" sau ,,Chioru' ", dar când primesc mesaje de la 4-5 persoane diferite sub acelaşi pseudonim de ,,Anonim" deja mi se taie cheful să mai citesc ceea ce îmi transmite indiferent că e de bine sau de rău. 

Sunt curioasa: când cunoaşteţi o persoană nouă îi spuneţi ,,Bună! Eu sunt Anonim! Încântat!"?

Într-o altă ordine de idei, toată lumea a înnebunit cu ,,Pleacă!" de la Vunk şi Antonia. E deja stresant să vezi piesa asta la toată lumea pe facebook. Acum stau şi mă întreb de ce este promovată melodia aceasta abia acum pentru că nu are nimic deosebit faţă de varianta originală interpretată de Tina Geru în 2009 la preselecţiile pentru Eurovision. Sau vă incomoda strofa în limba rusă?

În orice caz, ruşine celor care o promovează abia acum. Ce-i drept, Antonia dă mai bine pe sticlă şi are figură mai comercială, iar Vunk... au încercat şi ei să iasă din întuneric cu penibilitatea de ,,Artificii pe tavan". N-au avut succes atunci. Norocul lor cu fanii Antoniei.

Şi să vă spun una şi mai tare? Coverul pe care l-a făcut Inna pe una dintre ultimele melodii ale Laurei Stoica - ,,Mai frumoasă". Ei, ce ziceţi?Şi mai frumos era că multe păsărici s-au declarat îndrăgostite de chestia asta. Mi s-a făcut silă. Nu ştiu dacă v-am auzit de prea multe ori pe cineva ascultând-o pe Laura Stoica. 

Nu am decât 18 GB de muzică în laptop: şi mai veche, şi mai nouă, iar slavă Domnului, influenţe de bine în materie de muzică tot am şi am avut. Dar de la Laura Stoica la Inna e cale lunga şi mămăligă multă de mâncat (pentru Inna!).

Ştiţi cum e, fiecare e lăsat cu ceva de acolo de sus. Inna e bună pe segmentul ei de clubăreală, dar atât!

În schimb noi, muritorii de rând, riscăm să cădem în penibil şi să mâncăm... exact ce facem la baie daca ne luăm mereu cu turma. Judecaţi-mă! Alţii mă vor înţelege. Acum mă duc să ma pregătesc. E ultima zi de vineri, înainte de al doilea semestru :D.

Un sfârşit de săptâmână frumos!

Read More

Greu!

Parcă mi-e şi frică să scriu, parcă mi-e şi ruşine de voi, cei care îmi citiţi frecvent blogul. Îmi amintesc de momentul în care dirigu' (aka profu' de română) îmi spunea că şi-a scris cartea în câţiva ani pentru că i se întâmpla să îşi piardă inspiraţia pentru luni întregi.
Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Mi-am pierdut inspiraţia şi răbdarea de pe la începutul lunii noiembrie, lună pe care am început-o prost şi care probabil şi-a lăsat amprenta profund asupra mea. Şi cum nimic nu e întâmplător, necazul s-a întâmplat tot într-o zi de 5, zi pe care o credeam norocoasă odată. Până la un moment dat! Dar când m-am deşteptat, am realizat că toate nefericirile mele se învârteau în jurul acestei cifre. Şi când credeam că s-au terminat, am fost lovită, de data aceasta, nu de răutăţile şi impertinenţele celor din jur, ci de însăşi viaţa care mai are şi un final, iar până la al nostru trebuie să asistăm la finalul celor dragi.
A durat ceva până să reuşesc să îmi adun din nou gândurile, atenţia, concentrarea spre a reveni aici. Am încercat să scriu. N-am putut. Totul era un eşec. Dar deşi nu mă declar fană a Bibliei, cred că cineva are grijă de fiecare, iar mie mi-a scos în cale organizarea unui eveniment care mi-a distras atenţia, m-a ţinut ocupată, mi-a adus facturi mai mari la telefon, m-a adus pe mine la capătul răbdării câteodată, dar a venit şi cu multă satisfacţie sufletească văzând că a ieşit foarte bine.
Evenimentul cu pricina a avut loc duminică şi s-a desfăşurat sub arhicunoscutul nume de bal al bobocilor. Şi chiar dacă pare o ,,frecţie", adevărul este că ascunde o muncă migăloasă. După o lună şi jumătate de alergătură, rodul muncii noastre (căci am fost opt care ne-am ocupat de ,,tam-tam"), conform celor care au participat, s-a ridicat la nivelul aştepărilor. Ne bucurăm că v-a plăcut şi nici nu ne putem ascunde mândria că totul a ieşit aşa cum ne-am dorit.
Pe de altă parte, oboseala acumulată, nopţile cu câteva ore dormite (ăştia mai din generaţia alor mei care îmi citiţi articolul, uitaţi că am scris rândul acesta când mai treceţi pe la noi:D) au început să-şi spună cuvântul şi să mă facă să tânjesc după mult dorita vacanţă. Acum la o aruncătură de băţ de ea (că doar formalităţile se mai execută săptâmâna asta, adică medii, note în carnete, numărat de absenţe la nivel de clasă etc, etc.), parcă încep să respir uşurată. A fost cel mai nenorocit semestru de când sunt eu elevă. Mulţumim, celor care modifică sistemul de învăţământ după cum visează noaptea! Şi ca să vezi, ei au timp să viseze. Unii nu au de dormit. Acum 2-3 ani mi se părea că îmi ajunge o zi ca să fac tot ce îmi propun. De ceva timp parcă nu îmi mai ajung cele 24 de ore ale zilei. Îmi asum vinovăţia că am şi darul de a mă încărca şi de a încerca să le fac pe toate la un nivel ridicat, dar fără să răzbaţi nu vei ajunge niciodata acolo unde îţi doreşti. 
Şi totuşi, viaţa are frumuseţile ei. E frumos să ştii că el te înţelege atunci când trebuie să vorbeşti de trei ori cu aceeaşi persoană ca să te asiguri că ajunge intact mesajul, că apar situaţii în care trebuie sa îi spui ,,ştii trebuie să fug în locul X urgent" exact când vă e lumea mai dragă sau că trebuie să răspunzi la telefon de zece ori când ieşiţi împreună. Şi mai frumos este că nu te judecă pentru asta şi nici nu vede vreo concurentă în tine. Ba din contră, e mândru ca iese la braţ cu o persoană căreia îi place să fie remarcată prin munca depusă.
Dar acum mi-e tare dor de cărţile de pe marginea patului, de dimineţile în care sunt trezită de lumina de afară şi nu de ceasul de la telefon şi de blogul meu. Un singur lucru mi-l doresc din adâncul sufletului că tot vin sărbătorile: încercaţi să nu vă mai prăpădiţi smsurile amintindu-vă ,,cu ocazia sfintei îndopare a maţului" că exist. Nu am nevoie să mă călăuzească lumina sărbătorilor de iarnă tot anul următor sau eventual până la Paşte că apoi schimbăm subiectul smsurilor. Dacă vă e dor de mine sunaţi-mă în oricare zi din an, dar nu vă înghesuiţi cu mesaje copiate de pe net. Prefer un telefon scurt, nu acelaşi mesaj clişeic dat la toata agenda de contacte. 
Aşadar, ne mai vedem cât de curând pe aici la poveşti şi baliverne! Până atunci spor la curăţenie şi sărbători fericite, tuturor!

Read More

Efemer

Zilele trecute, în căutarea unor nimicuri printr-un dulap pe care îl deschid mai rar, m-am lovit de nişte plicuri pe care, probabil, le-am ţinut cu gândul că peste ani voi suspina când voi redescoperi ceea ce ascund. Aşa că nu am stat pe gânduri şi am recitit aceleaşi rânduri pe care le-am mai citit odată, cândva. Erau nişte felicitări care se terminau în aceeaşi sintagmă pe care toţi o folosim: ,,a ta prietenă/a ta colegă de bancă/a ta vecină (etc.) care nu te va uita niciodată". Citind acele rânduri şi declaraţii de prietenie veşnică am realizat cât de mincinoşi suntem fără sa vrem. Mi-am pus întrebarea: cu câţi dintre cei care mi-au scris acum câţiva ani aceste fraze mai păstrez legătura? Câţi dintre noi chiar nu ne uităm vechii prieteni?
Ulterior m-am întâlnit cu una dintre profele din generală, care, într-un timp foarte scurt şi-a lăsat amprenta destul de mult asupra mea. Azi nu mai dă note. Azi nu mai modelează alte suflete. Sistemul a dezamăgit-o şi  s-a orientat spre alt domeniu. Deşi locuim în acelaşi cartier, ne întâlnim foarte rar. Şi despre ce poţi vorbi când te reîntâlneşti cu o persoană, respectiv profesoară, pe care nu ai mai văzut-o de mult? - ,,Ce mai face X-ulescu? Dar Ionescu? A... îmi amintesc ziua în care l-am pus să copieze caietul de 25 de ori". În momentul acela mi-am dat seama că din 24 câţi eram în clasă, cu 5-6 mai ţin legătura. 
,,Ne-am împrăştiat, am întâlnit lume nouă, cercuri de prieteni noi. Puţini dintre noi ne mai intersectăm." - i-am spus eu. 
Acum mă mint că nu îmi voi uita colegii de liceu, că voi păstra legătura cu toţi, că mă voi întâlni cu ei şi după terminarea clasei a XII-a. Însă totul este efemer, iar dintre toţi doar 2-3 îmi vor rămâne aproape. Unii poate vor pleca din ţară, alţii poate îşi vor schimba numerele de telefon sau adresele de e-mail. 
Stau şi bifez în memorie toate persoanele care mi-au promis că îmi vor fi fraţi, surori, mame, taţi, câţi mi-au spus că nu îşi doresc să renunţe la prietenia noastră şi totuşi, cu sau fără voinţa lor au făcut-o, câţi au dispărut subit din viaţa mea fără vreun ,,adio". Stau şi îmi aduc aminte că şi eu le-am promis prietenie eternă multora, că indiferent de ce va fi, vom păstra legătura, dar ale vieţii valuri şi adieri m-au purtat în alte direcţii. Nu am să îi uit niciodată, sunt sigură de asta, însă stau şi mă întreb: ce ne împiedică să ne regăsim? Cotidianul, priorităţile, problemele, lenea?
De cele mai multe ori regret că ne îndepărtăm fără vreun motiv anume unii de ceilalţi. Îmi revin în minte multe amintiri şi în zadar încerc să le redau viaţă. Aşa că nu pot decât să privesc spre viitor cu promisiunea că îi voi păstra în suflet mereu pe toţi cei care mi-au fost alături odată chiar dacă nu îi voi mai suna prea des sau ne vom mai întâlni doar ocazional pe stradă.
Azi am simţit că vreau să vă transmit ceva. Azi mi-au alunecat degetele pe tastatură fără să se împiedice. Azi am scris cu sufletul. Şi dacă voi aţi găsit reţeta prin care vă puteţi păstra alături toţi prietenii pentru totdeauna, împărtăşiţi-o şi cu mine. Aici timpul m-a învins şi simt că şi pe voi. 
Efemer.
Efemer este totul: viaţa, clipele de fericire, de tristeţe... noi!

Read More

Culori

Şi am o mie de gânduri
Bătute de o mie de vânturi.
Şi se plimbă-n lung şi-n lat
În jurul unui suflet însetat
De culori vii,
De curcubeie mii!


Monoton.
Aşa e cerul acum
Şi caut un viu ton
Să mi-l coloreze precum 
O făcea soarele odat'
Pe strada ce-am uitat s-o mai străbat.


Cuvinte multe mă-nconjoară,
Mă dezarmează şi mă-ndeamnă
Să-mi iau singură culorile
Şi să-mi colorez eu clipele
În tonuri de fericire
De apă şi foc duse spre împlinire.

Read More

Incomprehensiune

Nu ştiu cum simţiţi voi acest început de toamnă, dar eu cu siguranţă mă simt ca la o aruncătură de băţ de ,,Start". Însă nu v-aş putea spune cu certitudine dacă şi ce am terminat sau ce sunt pe cale să încep. Şi totuşi, dacă stau şi adun, scad şi apoi împart îmi dau seama că s-a dus vacanţa, dar nu o spun cu nostalgie pentru că a venit vremea să mai fac şi altceva. Apoi mai realizez că odată ce toamna a bătut la uşă, am schimbat romanele poliţiste pe unele mai siropoase şi am început să reduc uşor-uşor plimbările înlocuindu-le cu obligaţii care necesită drumuri şi nervi. 
Începutul de toamnă mereu m-a pus pe gânduri.
Aseară, stând de vorbă, cu una dintre cele mai vechi şi bune prietene ale mele, mi-am amintit de vremea când jucam ,,elasticul" şi ,,şotronul" în faţa blocului, de vremea când nu eram nevoită să înţeleg problemele celor mari şi nici să simt răutatea celor din jur. Până la urmă ludicul şi puerilitatea sunt înţelese din plin atunci când inocenţa ochilor dau de gol copilul din tine. 
Azi nu mai sunt atât de copil, iar în fiecare zi sunt din ce în ce mai puţin copil. Volens, nolens toţi trecem prin aceste etape, însă uneori sunt invidioasă pe copilul de altădată, pe fericirea simplă, dar imensă pe care o simţea pentru orice lucru mărunt, pentru un zâmbet sau pentru o vorbă frumoasă. Azi mă străduiesc să înţeleg faptele nejustificate ale celor din jur, ale unei lumi paralelipipedice ce îşi arată în fiecare zi o altă faţă. 
În ciuda acestor lucruri, sunt curioasă în fiecare moment ce va urma mâine şi chiar dacă am clipe în care tânjesc după frumuseţea amintirilor de altădată, frumuseţe redată chiar de unicitatea lor, voi primi mereu viitorul inevitabil cu braţele deschise, cu dorinţa de a-l descoperi. 
Toamna aceasta cred că m-a luat pe nepregătite, cu gândurile încă în dezordine din vara ce tocmai a trecut. Acum încep să fac ordine, dar găsesc printre vrafurile de cugetări goluri de neînţeles ale căror locuri natale nu se află la mine, ci la cei care le-au uitat şi s-au uitat pe ei înşişi prin mintea mea. Sau poate că eu i-am uitat pe ei acolo:). Am început să arunc golurile şi să fac spaţiu pentru că ,,timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conştiinţa, flacără palidă şi rece, dar care veştejeşte şi usucă. " (Garabet Ibrăileanu).
Cer, vânt şi linişte. Atât îmi doresc pentru moment.

Şi poate că într-o zi mi se va face dor.:)

Read More

Jeg!

M-am reîntors în Bucureşti după mai bine de două săptămâni de stat pe litoralul românesc şi v-aş putea spune că am avut parte de o vară a contrastelor. Pe cât de încântată am venit din Bulgaria, atât de de dezamăgită am venit de pe malul românesc al Mării Negre. Ca şi anul trecut m-am tot vânturat prin câteva locaţii de pe litoral. Anul acesta am bântuit prin celebra Mamaie, Constanţa şi.... Costineşti - staţiunea tineretului. Mamaia, da, într-adevăr, e cea mai răsărită dintre staţiuni, doar e crema cremelor. Constanţa... este un oraş destul de curat, lucru pe care deja îl ştiam, însă uitându-mă la oameni şi, în general pe stradă, tind să cred că nivelul de trai al locuitorilor este destul de ridicat. Ceea ce e explicabil până la urmă, dar asta e o discuţie adiacentă. Dezamăgirea mare vine din mega-hiper-gica-tera staţiunea tineretului - Costineşti. Da, nu v-aş putea minţi, îmi place atmosfera de acolo (doar e vârsta, am timp să mă jelesc pentru că mă doare capul din cauza muzicii, dar mai trebuie sa treacă ceva vreme până atunci.). Din câte am înţeles (şi văzut) a fost cea mai aglomerată staţiune de pe litoral. Şi chiar aşa e, aveai nevoie de multă răbdare şi îndemânare pentru a ajunge la malul apei. Cearceafurile şi prosoapele erau aproape lipite. Dar nu asta e paguba. Buba vine abia acum: după ce se ridica marea de oameni de pe plajă, rămânea în urmă marea de gunoi. Păi, nesimţitule, tu, ăla care îşi aruncă gunoiul pe unde vede cu ochii, e greu să îţi mişti fundul până la coş? Staţiunea tineretului! Atunci pot să spun clar că mulţi dintre cei ca mine, (+/- câţiva ani) suferă de o lene acută şi de o nesimţire incurabilă. Şi nu vorbesc de o părticică de plajă, vorbesc de absolut întreaga plajă. Iar cum exemple mai găsesc, vă împărtăşesc că încercam (şi în final reuşeam!) să pun pleoapă peste pleoapă în fiecare noapte lângă Discoteca Ring, al cărei playlist îl învăţasem pe de rost (dacă era 00:53 - urma cu siguranţă It's my life de la Bon Jovi). În fiecare dimineaţă, întâmplarea făcea ca eu să trec pe lângă Ring. Ei, dragii mei, dacă până acum aţi crezut că sunt eu nebună, să nu vă mire faptul că absolut peste tot în discotecă vedeai gunoaie. Eu înţeleg că unora cărora li se plimbă hormonii de sus până jos şi invers li se întâmplă să intre în transă şi să îi apuce mâncărimile când văd două pupeze, respectiv un mândru bâţâindu-se pe lângă ei/ele, dar chiar aşa de le cad toate din mână? Este pur şi simplu nepăsare. 
Sincer, nu îmi plac frazele ca ,,eu de ce să pun osul dacă celalalt nu pune?". Observ că mulţi aşteaptă schimbări, dar ei ce fac? Pute pământul sub picioarele lor. Orice schimbare pleacă în primul rând de la ego, doar că mulţi se uită la cer şi aşteapă minunea. Aşteptaţi, fraţilor, până v-o pica cerul în cap! 
,,Bucureştiul e un oraş mizerabil, plin de gunoi!" - strigă unii. Dar, tu, strigătorule la cer, îţi arunci, mă, şerveţelul pe care îţi suflii nasul la coş? Ce să mai vorbesc de... reciclare selectivă! Cred că aş cere prea mult.
Au bube şi cei care ne conduc, dar noi nu suntem în stare să ne schimbăm proastele obiceiuri (na, că v-am folosit şi pluralul modestiei!). Iar dacă vreunul dintre voi se simte şi îi arde scaunul sub fund să mă întrebe dacă eu mă deplasez până la coşul de gunoi, vă răspund eu de pe acum că din punctul ăsta de vedere nu am să mă fac niciodată de râs.
După cum ziceam şi mai sus, orice schimbare pe care ţi-o doreşti pleacă de la tine. Fii tu cel care face primul pas spre un viitor mai bun şi nu aştepta minunea pentru că ţine doar trei zile. :) 
Iertaţi-mi agresivitatea şi duritatea cuvintelor, dar ceea ce văd în jurul meu mă intrigă din ce în ce mai mult. Indiferenţa şi nesimţirea dor. Păcat că nu pe cei care dau dovadă de ele. 


P.S.: Vezi marea (de gunoaie) după marea (de oameni). Concurs: cine numără cele mai multe sticle şi cutii de bere, primeşte ca premiu un suc natural de portocale! :D 

 

Read More

2 ani de Mica infinitate de gânduri

Una şi cu una fac două. Azi vă spun cu mândrie că se împlinesc doi ani de când mă ocup cu băgatul în seamă pe aici. V-am uns sufletele, v-am intrigat, v-am amuzat şi voi continua atât cât mă vor ţine degetele. (Pentru că îmi place!).
Tot cu mândrie vă spun că am reuşit să atrag atenţia unui public format din persoane de toate vârstele. Aşa că nu reuşesc decât să înţeleg că nu am scris în zadar ce am scris, că mica mea infinitate de gânduri a fost înţeleasă şi apreciată.
Vă mulţumesc pentru comentarii, pentru laude, pentru criticile constructive şi pentru aprecierile de pe facebook, iar eu promit solemn (încep cu demagogia) că voi rămâne pe aceeaşi linie de plutire astfel încât să vă determin să doriţi de fiecare dată să îmi citiţi şi următorul articol. Şi cui nu îi place să dea ,,x", nu am cum să fiu pe placul tuturor.
Vă aştept în continuare la deserturi cu vorbe şi gânduri!


P.S.: V-am scris cu briza în suflet şi cu nisipul între degetele. Valurile mă aşteaptă aşa că eu îmi iau zborul! Va doresc o zi frumoasă!

Read More