Incomprehensiune

Nu ştiu cum simţiţi voi acest început de toamnă, dar eu cu siguranţă mă simt ca la o aruncătură de băţ de ,,Start". Însă nu v-aş putea spune cu certitudine dacă şi ce am terminat sau ce sunt pe cale să încep. Şi totuşi, dacă stau şi adun, scad şi apoi împart îmi dau seama că s-a dus vacanţa, dar nu o spun cu nostalgie pentru că a venit vremea să mai fac şi altceva. Apoi mai realizez că odată ce toamna a bătut la uşă, am schimbat romanele poliţiste pe unele mai siropoase şi am început să reduc uşor-uşor plimbările înlocuindu-le cu obligaţii care necesită drumuri şi nervi. 
Începutul de toamnă mereu m-a pus pe gânduri.
Aseară, stând de vorbă, cu una dintre cele mai vechi şi bune prietene ale mele, mi-am amintit de vremea când jucam ,,elasticul" şi ,,şotronul" în faţa blocului, de vremea când nu eram nevoită să înţeleg problemele celor mari şi nici să simt răutatea celor din jur. Până la urmă ludicul şi puerilitatea sunt înţelese din plin atunci când inocenţa ochilor dau de gol copilul din tine. 
Azi nu mai sunt atât de copil, iar în fiecare zi sunt din ce în ce mai puţin copil. Volens, nolens toţi trecem prin aceste etape, însă uneori sunt invidioasă pe copilul de altădată, pe fericirea simplă, dar imensă pe care o simţea pentru orice lucru mărunt, pentru un zâmbet sau pentru o vorbă frumoasă. Azi mă străduiesc să înţeleg faptele nejustificate ale celor din jur, ale unei lumi paralelipipedice ce îşi arată în fiecare zi o altă faţă. 
În ciuda acestor lucruri, sunt curioasă în fiecare moment ce va urma mâine şi chiar dacă am clipe în care tânjesc după frumuseţea amintirilor de altădată, frumuseţe redată chiar de unicitatea lor, voi primi mereu viitorul inevitabil cu braţele deschise, cu dorinţa de a-l descoperi. 
Toamna aceasta cred că m-a luat pe nepregătite, cu gândurile încă în dezordine din vara ce tocmai a trecut. Acum încep să fac ordine, dar găsesc printre vrafurile de cugetări goluri de neînţeles ale căror locuri natale nu se află la mine, ci la cei care le-au uitat şi s-au uitat pe ei înşişi prin mintea mea. Sau poate că eu i-am uitat pe ei acolo:). Am început să arunc golurile şi să fac spaţiu pentru că ,,timpul nu iartă. Cu fiecare clipă în copilul acesta candid se tot aprinde conştiinţa, flacără palidă şi rece, dar care veştejeşte şi usucă. " (Garabet Ibrăileanu).
Cer, vânt şi linişte. Atât îmi doresc pentru moment.

Şi poate că într-o zi mi se va face dor.:)

Posted in: